Taina furnicilor

La marginea  nordică a unei păduri de mesteceni, acolo unde trunchiurile albe, brăzdate de dungi cenușii, păreau niște coloane subțiri ce susțin cerul, se afla un mușuroi de furnici, clădit cu migală, asemeni unei cetăți în miniatură. Lumina dimineții, printre frunzele verzi-argintii, cădea peste el în pete aurii, iar pământul brun-roșiatic, amestecat cu frunze uscate și firicele de iarbă, capătă nuanțe calde, ca o imensă țesătură lucrată cu migală.

Can you heare me?

Intrarea în căsuța lor se ivea din coasta dealului ca o amintire veche, rotundă și primitoare, cu o ușă circulară vopsită într-un verde profund, lucios ca frunza de stejar după ploaie. Clanța din alamă, caldă la atingere, strălucea discret, iar deasupra ei, o ghirlandă de flori sălbatice atârna leneș, legănată de vântul blând al dimineții. Ferestrele rotunde, cu rame de lemn lăcuit, erau împărțite în mici ochiuri de sticlă care prindeau lumina soarelui și o răspândeau înăuntru ca pe o binecuvântare tăcută. Avantajul unui astfel de cămin, săpat în malul dealului, era că nimeni nu știa ce este dincolo de ușă, câte camere, câți locuitori, câte sticle.

Hoardaaa

Capitala „MF1” era așezată într-o adâncitură de pământ, la marginea stepei, ca o rană veche pe trupul uscat al câmpiei. Nu-l apăra nici zid, nici apă curgătoare, ci doar spaima pe care o semăna numele lui. Colibe joase, din lut amestecat cu paie, se îngrămădeau fără rânduială, iar printre ele se ridicau corturi din piei afumate, negre de fum și timp, semn al vieții lor nomade, mereu gata de plecare. Casele celor mai avuți aveau temelie de piatră și uși groase, întărite cu fier, în timp ce săracii dormeau aproape de animale, sub acoperișuri care lăsau ploaia să treacă.

Ghinion - Ghini „ON”

M-am întâlnit azi dimineață cu un prieten, nu-l văzusem de ani de zile. Era un pic stresat, privea în jur nesigur pe el, de parcă încerca să scape de mine și nu știa cum. La întrebarea mea firească, îmi răspunde :

- Băi frate, de ceva timp am un ghinion teribil. Zilnic pățesc câte ceva. Dacă trece un porumbel, sigur se va căca în capul meu, dacă îmi cumpăr un dispozitiv electronic, sigur al meu are un defect și trebuie să-l returnez, deși aveam nevoie de el ca de aer. Practic, dacă m-aș așeza într-un car cu fân, sigur îmi va intra acul pierdut în cur, atât ghinion am. Mi-a strâns mâna abătut și a plecat.

Vin fiert

A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi, nu s-ar povesti, un elefant pe nume Cantemir, mare cât o șură boierească și blând la suflet ca o plapumă veche de lână. Cantemir nu era elefant de rând, nu! Era cel mai drăgălaș elefant din turma Pusicăi. Avea minte ageră, și suflet de copil. Auzise el de multe isprăvi omenești și, într-o bună zi, i se puse pata pe una dintre cele mai alunecoase dintre ele: schiatul.

Confesiunile ficatului

La început de decembrie, în corpul omului domnea o liniște ca într-o mănăstire la ora de meditație. Totul era cumpătat, calm, aproape zen. Mese mici, porții decente, nimic prăjit, nimic care să scoată scântei. Sistemul digestiv trăia o perioadă de vis, ceva ce ar fi pus și un yoghin pe gânduri.

Stomacul, întins ca pe șezlong:

- „Ahh… supică, legume, un măr… viață de lux! Aciditatea e la nivel de spa, contracțiile sunt ca un vals lent.”

Esofagul, serios ca un soldat la paradă:

- „Totul coboară civilizat. Nicio arsură, nicio dramă. Așa da!”

Ficatul, aproape cântând:

- „Regenerare, detoxifiere, pace… nici urmă de alcool. Așa să tot lucrezi!”

Garduri

Dimineața se naște încet, ca o respirație adâncă a pământului înghețat. Lumina palidă a soarelui se strecoară timid printre nori groși, colorând zăpada într-un alb sidefat, cu reflexe albăstrii. Aerul este curat și aspru, tăios ca o promisiune a iernii care nu pleacă niciodată de tot. Sub pașii rari ai unui călător imaginar, zăpada scârțâie, singurul sunet într-un peisaj aproape mut.

Ziduri

Se spune din bătrâni că Raiul ar fi ca un oraș imens, de o frumusețe imposibil de descris în limbaj omenesc. Clădirile sale se înălțau armonios, construite din lumină vie, cu arcade line și ferestre deschise spre veșnicie. Între ele se aflau grădini nesfârșite, cu arbori mereu verzi și flori care nu se ofileau niciodată. Lumina nu venea dintr-un soare anume, ci din oameni: ființe senine, cu chipuri limpezi, care se priveau unii pe alții cu compasiune și iubire deplină. Nimeni nu se grăbea, nimeni nu se temea. Bucuria nu era o emoție trecătoare, ci starea firească a existenței.

Colind cu Sonya

Căsuța Sayei și a fiicei ei, Sonya, se află pe o străduță liniștită dintr-un orășel englezesc, acolo unde timpul să curgă mai solemn, ca în orice orășel al regatului unit, iar fiecare dimineață începe cu miros de ceai cald și pâine prăjită. Este o casă mică și cochetă, construită în stil englezesc autohton, cu cărămidă roșiatică ușor înnegrită de ploi vechi și ferestre cu rame albe, mereu lustruite. Are un etaj modest, cu dormitoare mansardate, și un mic garaj lipit de casă, suficient cât să adăpostească mașina și câteva cutii cu amintiri din călătorii îndepărtate.

mai neim is sErj

La poalele muntelui, unde pădurea de brazi se închidea ca o cortină verde peste stâncile cenușii, cazarma abia se zărea. Era camuflată natural, din lemn întunecat și piatră brută, cu acoperișurile acoperite cu iarbă de munte și mușchi, astfel încât, privită de sus, părea o parte din coasta muntelui. Numai fumul subțire care se ridica la răstimpuri trăda că acolo trăiau oameni înarmați și pregătiți de luptă.

Zmeură

Pe când lumea era atât de nouă, încât stelele abia își aleseseră locul pe cer, exista o grădină nemaivăzut de frumoasă. Acolo, pomii își purtau ramurile încărcate de fructe lucitoare ca nestematele, iar iarba era atât de moale, încât piciorul nu știa dacă pășește pe pământ sau pe un nor.

Bubu

Într-o țară îndepărtată, acoperită de nori și mister, există un loc special, un parc rezervație naturală numit Parcul Suflețel. Se spune că acest parc a fost înființat de un explorator curajos, Lordul Mirea, un om care iubea nevasta și natura atât de mult, încât a hotărât să conserve și astfel să păstreze pentru totdeauna frumusețea acestei lumi stâncoase și fermecate, legat de cea care îi luminează viața și-i umple inima de bucurie.