Notă explicativă

Subsemnatul, Floricel, unic reprezentant al genului bărbătesc într-un harem dominat de nimfe, amazoane, doamne respectabile, distinse și maiestuoase, se vede nevoit să aducă la cunoștință următoarele:

Shopping cu Săftica

Scrisoare.

Dragul meu Floricel, sper că scrisoarea mea te găsește sănătos tun, mă rog, sănătos catapultă în cazul nostru, sau măcar sănătos cât să poți citi până la capăt ce-am să-ți povestesc, deși, să fim sinceri, nu e nimic ce să nu poți afla și din conferințe. Pe la noi e liniște … liniștea aia care nu spune nimic, dar îți dă impresia că se întâmplă ceva important, deși nu se întâmplă absolut nimic.

Trăsnăile lui floricel

Într-o după-amiază liniștită, soarele îmblânzit de nori se răsfrângea peste satul inițial MF01, un așezământ unde tradiția veche se împletea cu un strop de ingeniozitate modernă. Casele rotunde din lemn și lut aveau acoperișurile întărite cu panouri solare primitive, meșterite de tinerii din sat după ce druizii găsiseră „placile luminii” într-o oază, obiecte ciudate uitate de negustori natari rătăciți.

În dulcele echilibru al dezechilibrului

În tărtăcuță, acolo unde altădată gândurile se mișcau cu precizia unui mecanism fin, acum plutește o ceață caldă, ca un abur gros ridicat dintr-un pahar vărsat. Creierul lui Floricel amețit de alcool nu mai este camera limpede a deciziilor, ci un fel de catedrală în ruină, luminată intermitent de steluțe verzi, ca niște licurici obosiți, unde neuronii urlă la lună și impulsurile nervoase sunt ca veritabile focuri de artificii.

FRAGILE

Azi, dintr-o simplă neatenție, am scăpat pe jos o ceașcă. Dar nu era o ceașcă oarecare. Era cea pe care o țineam cu două mâini atunci când aveam nevoie de inspirație, cea în care îmi beam cafeaua în diminețile de serviciu. Era un obiect mic, fragil, încărcat cu o valoare pe care doar eu o știam. Și totuși, în clipa în care s-a spart, am rămas doar cu un sunet sec și cu o constatare tăcută: mă așteptam să se întâmple. De când am primit-o, știam că într-o zi se va sparge. Doar că „într-o zi” devenise brusc „azi”.

Pentru Dana, cu dragoste și un zâmbet pieziș

Dana,
tu ești orașul meu nocturn,
cu felinare aprinse pe colțurile inimii,
unde trecătorii visează
și nu știu că pașii lor sunt pașii mei
alergând spre tine.

MF

Camera logistică a Primăriei din Travian era un amestec ciudat, dar funcțional, de epoci suprapuse, ca și cum cineva ar fi lipit laolaltă un sediu de comandă dac, un birou logistic militar contemporan și o colibă de sat. Pereții groși, tencuiți într-un galben pal, ușor crăpați pe alocuri, păstrau mirosul unei clădiri vechi, încăpățânată să reziste timpului. Pe pervazul ferestrelor înalte, cu rame de lemn învechit, tronau câteva gutui galbene și parfumate, scăldate de o lumină naturală puternică, filtrată de perdele subțiri din pânză groasă, țesută tradițional. Acea lumină se împletea cu reflexele reci ale unui monitor modern, mare, așezat pe o masă din stejar masiv, pe care altădată încăpeau doar suluri de pergament. 

 

Go west!

În zori, când ceața încă mângâia marginile câmpiei și păsările își scoteau primele triluri, satul abia născut se trezea la viață. Nu era decât o primărie și o adunare în care se prezentă la datorie Rodica și al ei Cărbunel, dar în inimile lui Mimi și Floricel ardea o vâlvătaie mai puternică decât orice flacără: dorința de a zidi ceva ce va rămâne, Imperiul MIMIREL.

My name is Rodica!

În urmă cu o lună: ...

La jumătatea unui munte aspru și bătrân, acolo unde norii își freacă obrajii de stâncă iar vânturile umblă ca niște duhuri rătăcite, se află o peșteră despre care doar bătrânii druizi mai șoptesc. Nu este un loc la care să ajungi ușor — poteca ce duce într-acolo se strecoară printre pietre colțuroase, mușcate de vreme, și se pierde adesea sub pâlcuri de ferigi întunecate și tufișuri spinoase, de parcă pădurea însăși s-ar strădui să ascundă taina muntelui de ochii nepoftiților.

La un pas de paranoia

Soarele atârna greu peste întinderea de semideșert, răspândind o lumină aurie ce vibra în valuri tremurate de căldură. Nisipul, amestecat cu pietriș roșiatic, părea un mozaic nesfârșit, presărat ici-colo cu smocuri de vegetație rezistentă, ce sfida eroic arșița zilei. Tufe spinoase de tamarisc, cunoscute pentru frunzișul lor fin și florile roz pal, câte un pai de iarbă de deșert și câteva petice de pelin sălbatic răsăreau ca niște semne încăpățânate ale vieții.

Vântul adia ușor, purtând mirosul cald al pământului uscat și foșnetul discret al frunzelor rare. Din loc în loc, șopârle sprintene, cu solzi verzui sau cenușii, se strecurau printre pietre, iar câte un gândac negru, cu luciu metalic, își croia drumul cu hărnicie spre cine știe ce ascunziș. Spre nord, două-trei păsări, poate niște stârci rătăciți sau un șorecar de stepă, zburau în cercuri lente, în căutare de pradă, iar urmele fine ale unei vulpi de deșert puteau fi zărite în praful moale, pierzându-se în depărtare.

Puterea „proștilor”

 Se spune că oamenii aleg cu inima, dar inima, când e rănită, nu mai judecă limpede. 
A fost odată, nu prea departe de lumea noastră, o așezare numită Valea Cuvintelor Puține. În acel loc, cugetarea era privită ca o boală, iar cei care puneau întrebări erau priviți cu suspiciune, ca și cum ar fi avut ceva de ascuns.

Sfârșit de drum

 Prietenia noastră era ca un foc aprins în fiecare seară răcoroasă. La început, flăcările dansau vesele, mâncându-și cu poftă combustibilul — râsete, discuții fără sfârșit, grija reciprocă. Oxigenul era interesul sincer al fiecăruia pentru celălalt, curiozitatea de a întreba „Cum ești?” și dorința de a asculta răspunsul. Iar căldura venea din gesturile mici, dar esențiale — un mesaj trimis din senin, o îmbrățișare neașteptată, o glumă făcută împreună.

Dar pe măsură ce timpul a trecut, lemnele au început să se împuțineze: conversațiile au devenit rare, întâlnirile mai degrabă obligații decât bucurii. Oxigenul s-a subțiat și el, pentru că interesul — acel suflu vital — nu a mai fost acolo. Fără aer proaspăt, flăcările s-au zbătut, au trosnit stins, apoi au murit. Focul, la fel ca prietenia, nu a avut de ales — s-a stins, nu brusc, ci încet, aproape neauzit.

Degeaba mai aunca cineva un lemn, în cenușa rece, degeaba sufla în cărbunii stinși, degeaba așeza o lumânare aprinsă, căldura părăsise definitiv vatra focului și astfel a venit întunericul și odată cu el orbirea. Chiar dacă eram acolo, nu ne mai vedeam, nu ne mai simțeam.