Vin fiert

A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi, nu s-ar povesti, un elefant pe nume Cantemir, mare cât o șură boierească și blând la suflet ca o plapumă veche de lână. Cantemir nu era elefant de rând, nu! Era cel mai drăgălaș elefant din turma Pusicăi. Avea minte ageră, și suflet de copil. Auzise el de multe isprăvi omenești și, într-o bună zi, i se puse pata pe una dintre cele mai alunecoase dintre ele: schiatul.

- „Dacă oamenii pot, eu de ce n-aș putea?”, zise Cantemir, scuturând din urechi ca din niște perdele groase.

Și se porni el, cu pas domol dar hotărât, către munte, unde zăpada sclipea ca zahărul pe cozonac. Ajunge la baza pârtiei plin de entuziasm, dar ușor confuz. Parchează (cu dificultate) lângă o dubiță și descoperă că clăparii de schi pentru mărimea elefant adult nu există, casca trebuie adaptată dintr-un lighean de antenă parabolică.

Când ajunse Cantemir la baza pârtiei, se făcu liniște. Oamenii se uitau la el cum te uiți la o minune sau la o oală care fierbe fără foc. Un copil scăpă un bulgăre, un domn își vărî schiurile pe piciorul greșit, iar vânzătorul de bilete înghiți în sec.

- „Un abonament de o zi, vă rog”, grăi Cantemir politicos.

Cu mare trudă, i se găsi echipament. Clăparii au fost făcuți din butoaie de brânză întărite cu sârmă, schiurile, niște scânduri zdravene, mai lungi decât o poveste de iarnă.

Cea mai mare pacoste însă fu salopeta de schi. Croitorii muntelui au cusut la ea de le-au ieșit ochii, din zece combinezoane și trei pături. Dar coada, coada lui Cantemir nu încăpu nicicum.

- „Las-o pe-afară, că n-are ce păți”, zise cineva.

Zis și făcut. Numai că gerul nu ține cont de sfaturi. După nici un ceas, coada elefantului era țapănă ca o prăjină, iar când o mișca, se auzea cling-cling, de parcă venea sania cu zurgălăi.

Ajunse Cantemir la telescaun. Scaunul suspină când îl văzu, cablul se întinse ca o sfoară la maxim, iar oamenii făcură cruce.

Pe drum, frigul făcu minuni: pe fildeșul lui Cantemir se formară țurțuri, lungi și limpezi. O cioară veni și se așeză pe unul.

- „Ia te uită, ce copac albicios!”, croncăni ea.

- „Nu-s copac, sunt sportiv”, mormăi Cantemir, iar cioara zbură speriată.

Ajuns sus, Cantemir își luă inima-n trompă și porni. La început, alunecă domol, ca o sanie cu fân. Apoi, prinde viteză. Zăpada zbura, brazii se fereau, iar pârtia gemea ca o podea veche.

Cantemir încercă să vireze. Schiurile nu prea erau de acord. Frână cu trompa? Nici vorbă. Rezultatul fu o coborâre amestecată cu piruete neprogramate și o avalanșă micuță, dar respectabilă.

La bază, lumea aplauda de parcă venise circul la munte.

Și taman când își scutura Cantemir zăpada din urechi, apăru o furnică schioare, mică-mititică, cu schiuri fine și cască lucioasă.

-„Frumos, dar cam multă forță și puțin echilibru”, zise furnica, cu glas subțirel.

Cantemir se aplecă să o audă mai bine, iar din mișcarea asta porni un vânticel care o mută pe furnică vreo doi pași mai încolo.

Cantemir (uitându-se lung, de sus în jos):

- Hei! Tu ești schioare sau ai căzut dintr-un fulg rătăcit?

Nusica (cu mâinile în șold):

- Iar dumneata ești pârtie mobilă sau munte cu intenții sportive?

Cantemir (oftează):

- Măi furnicuță, eu când cad, se mută relieful. Tu când cazi, nici nu știe zăpada că ai fost acolo.

Nusica (zâmbind șiret):

- Adevărat. Dar eu, când cad, mă ridic singură. Dumneata, dacă zbori de pe pârtie, te caută Salvamontul cu harta.

Cantemir (râde, făcând ecou):

- Hă-hă! Bună asta. Da’ spune-mi, ce cauți tu, așa mică, pe pârtie? Dacă un schior strănută și te duce până-n vale!

Nusica:

- Și dumneata ce cauți, așa mare? Un viraj mai strâns și intri direct în buletinul meteo: „Avalanșă spontană, cauzată de elefant entuziast.”

Cantemir (scărpinându-se cu trompa):

- Nu zic nu, am și eu riscurile mele. Îmi trosnesc genunchii, îmi îngheață coada, îmi cresc țurțuri pe fildeș, 4 schiuri.

Nusica:

- Ei, eu risc să fiu confundată cu o pată de piper pe schiuri. Sau să mă ia vântul și să ajung sport extrem.

Cantemir:

- Atunci suntem chit. Tu prea mică, eu prea mare. Pârtia nu ne-a cerut buletinul, totuși.

Nusica (dând din cap):

- Așa e. Și-apoi, cine să mai arate lumii că schiul e pentru toți, dacă nu extremele?

Cantemir:

- Bine grăiești, Nusico. Auzi, dacă scăpăm cu oasele întregi, ce-ai zice de-un vin fiert la bază?

Nusica (clipind vesel):

- Accept, dar să știi: eu beau dintr-un degetar. Auzi? ... Sper că nu ai și alte intenții cu mine, nu de alta dar nu cred că încăpem amândoi în pat.

Cantemir:

- Nu, nu, nu, sunt celibatar convins. Eu o să beau dintr-un ceaun. Da’ stăm la aceeași masă, acolo sigur încăpem.

Nusica:

- Bătut palma! Sau, bătut trompa.

Cantemir (întinzând trompa cu grijă):

- Ai grijă, să nu te prind în vârtej!

Nusica (atingând-o cu un schi):

- Stai liniștit. Am reflexe bune. Ne vedem jos, campionule al gravitației!

Cantemir:

- Și tu, regină a firimiturilor alpine!

Cei doi pornesc fiecare pe drumul lui, unul zguduind muntele, celălalt lăsând doar o dâră subțire pe zăpadă, amândoi cu gândul la vinul cald. Povestea nu ne spune ce s-a întâmplat după, dar surse anonime spun că amândoi erau cazați la același hotel.