- Băi frate, de ceva timp am un ghinion teribil. Zilnic pățesc câte ceva. Dacă trece un porumbel, sigur se va căca în capul meu, dacă îmi cumpăr un dispozitiv electronic, sigur al meu are un defect și trebuie să-l returnez, deși aveam nevoie de el ca de aer. Practic, dacă m-aș așeza într-un car cu fân, sigur îmi va intra acul pierdut în cur, atât ghinion am. Mi-a strâns mâna abătut și a plecat.
Am rămas pe gânduri privind cum se îndepărtează și am început să-mi analizez viața. Practic și pe mine mă încercase acest gând, că aș fi ghinionist.
Săptămâna trecută, de exemplu, eram pe stradă, într-o zi absolut normală, nimic special. Și normalitatea asta e periculoasă, pentru că exact atunci se întâmplă lucrurile. La un moment dat văd pe cineva cunoscut făcând cu mâna. Ridic mâna, zâmbesc larg, gen „uite ce om sociabil sunt”. Persoana se uită prin mine. Nu la mine. Prin mine. Și atunci mi-am dat seama: nu mă saluta pe mine, saluta pe cineva din spatele meu.
Așa că am continuat mișcarea și mi-am aranjat părul. Aveam căciulă în cap, practic mi-am mângâiat căciula, dar am salvat aparențele. Dar cred că a fost o simplă întâmplare, eu nu sunt ghinionist!
Tot săptămâna trecută, mergeam pe stradă și vorbeam singur, discret. Vorbeam serios, argumentam. Și exact când explicam ceva foarte important, trece cineva pe lângă mine.
Ne-am privit în ochi. El un pic mai ciudat. Eu am tăcut. El a accelerat pasul. Dialogul interior era profund. Acum e doar suspect. Dar na, poate să gândească ce-o vrea. Nu sunt nebun și nici ghinionist, vreau doar să fiu bine pregătit!
Altă zi. Intru într-o cameră hotărât. Determinat. Convins. Și … mă opresc. De ce sunt aici? Ce caut? Cine sunt? M-am uitat în jur ca și cum pereții ar fi avut un indiciu. Nimic. Am ieșit. Mă opresc din nou, mă uit în gol și mă întreb dacă nu cumva creierul a dat „restart fără salvare date” și a uitat să mă anunțe. Coincidență, clar.
La magazin, casierul îmi spune: „Poftă bună!” Și eu, din reflex, zic: „La fel!” Ne-am uitat unul la altul. El, cu ochii la sandwich-ul meu din mână, eu, cu rușinea mea în suflet. Dar poate mănâncă mai târziu. Hai să fiu în continuare optimism!
Într-o dimineață îmi caut telefonul. Peste tot. Pe masă, în buzunare, sub pernă, până când cineva mă sună. Răspund. Cu telefonul în mână. Deci nu sunt uituc ... doar prea concentrat pe ideea de a căuta. Cred că e momentul acela în care, din cauza somnului puțin, creierul tău refuză orice colaborare. Nu mă mai uit la seriale, seara. Dar cum naiba să fac? Sunt seriale nu matinale, nu mă trezesc eu de la 4 dimineața să le urmăresc.
Alt moment frumos, astă vară înainte de un eveniment important: mă împiedic pe un drum perfect drept. Nimic. Nicio groapă. Nicio piatră. Doar eu și gravitația, care a zis: „Hei, ce mai faci, mi-a fost dor de tine, hai să vorbim.” M-am redresat imediat, m-am uitat în jur, de parcă aș fi executat un salt acrobatic. Test picat, dar eu nu sunt ghinionist, sunt motivat și-mi continui drumul, cu demnitatea ce-i drept un pic șifonată.
Cineva mă întreabă pe stradă: „Știți unde este stația?” Eu, încercând să nu-mi pierd ideea la care eram concentrat: „Bine, mulțumesc.” Respectivul își face cruce și îmi întoarce spatele Am fost politicos. Nu util, doar politicos.
Am intrat și într-o ușă de sticlă. Curată. Impecabilă. Atât de bine spălată, încât am avut încredere în ea. Pentru o secundă am văzut stele. Nu metaforic. Stele adevărate. Dar asta nu înseamnă că sunt neatent la detalii, am încredere în instinctele mele, care chiar azi s-au gândit să-mi predea o lecție. Măcar nu erau mulți în zonă, iar cei care au râs poate și-au schimbat starea și am produs fără să vrea plusvaloare.
La un moment dat, învârtind absent roticica mouseului, dau like unei postări vechi. Foarte vechi. Gen: „Mamaia 2016!” Acum persoana respectivă știe exact cât de adânc am ajuns pe profilul ei. Probabil acum se gândește la intențiile mele, la ce va spune soțul, dacă o interesează ce va crede soțul ... Nu pot repara asta, a văzut deja că am dat like. Pot doar să accept că am fost acolo și să dau like și soțului tot la o postare veche și să cred că astfel nu se va observa.
Și momentul meu preferat: încep o poveste. Oamenii ascultă. Creez suspans, dau detalii exacte, creând imaginea vizuală în mintea lor, și … uit finalul. Total. M-am uitat la ei și zic: „…în fine.” Unii dintre ei se gândesc dacă au telefonul unui psihiatru. Alții își dreg vocea încercând să treacă peste momentul jenant. Dar știți ce? Eu nu cred că sunt ghinionist. Ce v-am povestit eu cred că în mare parte vi s-a întâmplat și vouă, iar prietenul meu cred că doar făcând o vizită la croitor și „colectând” acul cu pantalonii de pe un scaun, doar așa așezându-se în fân și simțind două înțepături ar putea invoca ghinionul.
Hai, să fie cu noroc!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu