CĂLIN GEORGESCU PREȘEDINTE varianta optimistă

Ziua 1 - „Jurnalul unei responsabilități mari”

Călin Georgescu intră în Palatul Cotroceni cu pași măsurați. Nu zâmbește prea mult, că nu e campanie, dar nici prea puțin, ca să nu creadă poporul că l-a apucat grija impozitelor.

Călin Georgescu depune jurământul, cu discurs neobișnuit de scurt:

- „Promit muncă, seriozitate și un stat funcțional.”

Clasa politică tresare: asta nu sună nici a promisiune de campanie, nici a metaforă.

Presa notează: „Păi… ăsta chiar vrea să muncească?”

Călin Georgescu președinte

Ziua 1 - Jurământul

La Cotroceni, președintele proaspăt instalat ridică mâna și jură solemn „pentru popor, pentru glie, pentru eco-suveranitate”. Publicul aplaudă, jurnaliștii notează, iar partidele parlamentare își trimit mesaje reciproc:

- „Să fim calmi, poate nu e chiar așa rău.”

- „Ba e, dar vedem mâine.”

Mamamimi

Dragile mele Bianca şi Denisa,

Astăzi, în dimineaţa acestei zile când ați împlinit 18 ani, v-am privit pe furiș cum dormiți. Pentru o clipă, am revăzut două fetiţe care îşi împleteau codiţele una alteia, fără să ştie că timpul avea să zboare atât de repede.

Notă explicativă

Subsemnatul, Floricel, unic reprezentant al genului bărbătesc într-un harem dominat de nimfe, amazoane, doamne respectabile, distinse și maiestuoase, se vede nevoit să aducă la cunoștință următoarele:

Shopping cu Săftica

Scrisoare.

Dragul meu Floricel, sper că scrisoarea mea te găsește sănătos tun, mă rog, sănătos catapultă în cazul nostru, sau măcar sănătos cât să poți citi până la capăt ce-am să-ți povestesc, deși, să fim sinceri, nu e nimic ce să nu poți afla și din conferințe. Pe la noi e liniște … liniștea aia care nu spune nimic, dar îți dă impresia că se întâmplă ceva important, deși nu se întâmplă absolut nimic.

Trăsnăile lui floricel

Într-o după-amiază liniștită, soarele îmblânzit de nori se răsfrângea peste satul inițial MF01, un așezământ unde tradiția veche se împletea cu un strop de ingeniozitate modernă. Casele rotunde din lemn și lut aveau acoperișurile întărite cu panouri solare primitive, meșterite de tinerii din sat după ce druizii găsiseră „placile luminii” într-o oază, obiecte ciudate uitate de negustori natari rătăciți.

În dulcele echilibru al dezechilibrului

În tărtăcuță, acolo unde altădată gândurile se mișcau cu precizia unui mecanism fin, acum plutește o ceață caldă, ca un abur gros ridicat dintr-un pahar vărsat. Creierul lui Floricel amețit de alcool nu mai este camera limpede a deciziilor, ci un fel de catedrală în ruină, luminată intermitent de steluțe verzi, ca niște licurici obosiți, unde neuronii urlă la lună și impulsurile nervoase sunt ca veritabile focuri de artificii.

FRAGILE

Azi, dintr-o simplă neatenție, am scăpat pe jos o ceașcă. Dar nu era o ceașcă oarecare. Era cea pe care o țineam cu două mâini atunci când aveam nevoie de inspirație, cea în care îmi beam cafeaua în diminețile de serviciu. Era un obiect mic, fragil, încărcat cu o valoare pe care doar eu o știam. Și totuși, în clipa în care s-a spart, am rămas doar cu un sunet sec și cu o constatare tăcută: mă așteptam să se întâmple. De când am primit-o, știam că într-o zi se va sparge. Doar că „într-o zi” devenise brusc „azi”.

Pentru Dana, cu dragoste și un zâmbet pieziș

Dana,
tu ești orașul meu nocturn,
cu felinare aprinse pe colțurile inimii,
unde trecătorii visează
și nu știu că pașii lor sunt pașii mei
alergând spre tine.

MF

Camera logistică a Primăriei din Travian era un amestec ciudat, dar funcțional, de epoci suprapuse, ca și cum cineva ar fi lipit laolaltă un sediu de comandă dac, un birou logistic militar contemporan și o colibă de sat. Pereții groși, tencuiți într-un galben pal, ușor crăpați pe alocuri, păstrau mirosul unei clădiri vechi, încăpățânată să reziste timpului. Pe pervazul ferestrelor înalte, cu rame de lemn învechit, tronau câteva gutui galbene și parfumate, scăldate de o lumină naturală puternică, filtrată de perdele subțiri din pânză groasă, țesută tradițional. Acea lumină se împletea cu reflexele reci ale unui monitor modern, mare, așezat pe o masă din stejar masiv, pe care altădată încăpeau doar suluri de pergament. 

 

Go west!

În zori, când ceața încă mângâia marginile câmpiei și păsările își scoteau primele triluri, satul abia născut se trezea la viață. Nu era decât o primărie și o adunare în care se prezentă la datorie Rodica și al ei Cărbunel, dar în inimile lui Mimi și Floricel ardea o vâlvătaie mai puternică decât orice flacără: dorința de a zidi ceva ce va rămâne, Imperiul MIMIREL.

My name is Rodica!

În urmă cu o lună: ...

La jumătatea unui munte aspru și bătrân, acolo unde norii își freacă obrajii de stâncă iar vânturile umblă ca niște duhuri rătăcite, se află o peșteră despre care doar bătrânii druizi mai șoptesc. Nu este un loc la care să ajungi ușor — poteca ce duce într-acolo se strecoară printre pietre colțuroase, mușcate de vreme, și se pierde adesea sub pâlcuri de ferigi întunecate și tufișuri spinoase, de parcă pădurea însăși s-ar strădui să ascundă taina muntelui de ochii nepoftiților.

La un pas de paranoia

Soarele atârna greu peste întinderea de semideșert, răspândind o lumină aurie ce vibra în valuri tremurate de căldură. Nisipul, amestecat cu pietriș roșiatic, părea un mozaic nesfârșit, presărat ici-colo cu smocuri de vegetație rezistentă, ce sfida eroic arșița zilei. Tufe spinoase de tamarisc, cunoscute pentru frunzișul lor fin și florile roz pal, câte un pai de iarbă de deșert și câteva petice de pelin sălbatic răsăreau ca niște semne încăpățânate ale vieții.

Vântul adia ușor, purtând mirosul cald al pământului uscat și foșnetul discret al frunzelor rare. Din loc în loc, șopârle sprintene, cu solzi verzui sau cenușii, se strecurau printre pietre, iar câte un gândac negru, cu luciu metalic, își croia drumul cu hărnicie spre cine știe ce ascunziș. Spre nord, două-trei păsări, poate niște stârci rătăciți sau un șorecar de stepă, zburau în cercuri lente, în căutare de pradă, iar urmele fine ale unei vulpi de deșert puteau fi zărite în praful moale, pierzându-se în depărtare.