Confesiunile ficatului

La început de decembrie, în corpul omului domnea o liniște ca într-o mănăstire la ora de meditație. Totul era cumpătat, calm, aproape zen. Mese mici, porții decente, nimic prăjit, nimic care să scoată scântei. Sistemul digestiv trăia o perioadă de vis, ceva ce ar fi pus și un yoghin pe gânduri.

Stomacul, întins ca pe șezlong:

- „Ahh… supică, legume, un măr… viață de lux! Aciditatea e la nivel de spa, contracțiile sunt ca un vals lent.”

Esofagul, serios ca un soldat la paradă:

- „Totul coboară civilizat. Nicio arsură, nicio dramă. Așa da!”

Ficatul, aproape cântând:

- „Regenerare, detoxifiere, pace… nici urmă de alcool. Așa să tot lucrezi!”

Garduri

Dimineața se naște încet, ca o respirație adâncă a pământului înghețat. Lumina palidă a soarelui se strecoară timid printre nori groși, colorând zăpada într-un alb sidefat, cu reflexe albăstrii. Aerul este curat și aspru, tăios ca o promisiune a iernii care nu pleacă niciodată de tot. Sub pașii rari ai unui călător imaginar, zăpada scârțâie, singurul sunet într-un peisaj aproape mut.

Ziduri

Se spune din bătrâni că Raiul ar fi ca un oraș imens, de o frumusețe imposibil de descris în limbaj omenesc. Clădirile sale se înălțau armonios, construite din lumină vie, cu arcade line și ferestre deschise spre veșnicie. Între ele se aflau grădini nesfârșite, cu arbori mereu verzi și flori care nu se ofileau niciodată. Lumina nu venea dintr-un soare anume, ci din oameni: ființe senine, cu chipuri limpezi, care se priveau unii pe alții cu compasiune și iubire deplină. Nimeni nu se grăbea, nimeni nu se temea. Bucuria nu era o emoție trecătoare, ci starea firească a existenței.

Colind cu Sonya

Căsuța Sayei și a fiicei ei, Sonya, se află pe o străduță liniștită dintr-un orășel englezesc, acolo unde timpul să curgă mai solemn, ca în orice orășel al regatului unit, iar fiecare dimineață începe cu miros de ceai cald și pâine prăjită. Este o casă mică și cochetă, construită în stil englezesc autohton, cu cărămidă roșiatică ușor înnegrită de ploi vechi și ferestre cu rame albe, mereu lustruite. Are un etaj modest, cu dormitoare mansardate, și un mic garaj lipit de casă, suficient cât să adăpostească mașina și câteva cutii cu amintiri din călătorii îndepărtate.

mai neim is sErj

La poalele muntelui, unde pădurea de brazi se închidea ca o cortină verde peste stâncile cenușii, cazarma abia se zărea. Era camuflată natural, din lemn întunecat și piatră brută, cu acoperișurile acoperite cu iarbă de munte și mușchi, astfel încât, privită de sus, părea o parte din coasta muntelui. Numai fumul subțire care se ridica la răstimpuri trăda că acolo trăiau oameni înarmați și pregătiți de luptă.

Zmeură

Pe când lumea era atât de nouă, încât stelele abia își aleseseră locul pe cer, exista o grădină nemaivăzut de frumoasă. Acolo, pomii își purtau ramurile încărcate de fructe lucitoare ca nestematele, iar iarba era atât de moale, încât piciorul nu știa dacă pășește pe pământ sau pe un nor.

Bubu

Într-o țară îndepărtată, acoperită de nori și mister, există un loc special, un parc rezervație naturală numit Parcul Suflețel. Se spune că acest parc a fost înființat de un explorator curajos, Lordul Mirea, un om care iubea nevasta și natura atât de mult, încât a hotărât să conserve și astfel să păstreze pentru totdeauna frumusețea acestei lumi stâncoase și fermecate, legat de cea care îi luminează viața și-i umple inima de bucurie.

Cantemir ep. 2

La marginea nesfârșitului câmp de grâu, acolo unde valurile aurii se frământă sub adierea lină a vântului, se ridică o pădure tăcută, bătrână, ca o strajă a vremurilor de demult. Câmpul, întins cât vezi cu ochii, foșnește mătăsos, iar spicele, grele și coapte, se pleacă închinându-se către umbra răcoroasă a codrului. Acolo începe o altă lume, stăpânită de răcoare și de murmurul tainic al frunzelor.

Cantemir

În adâncul junglei umede și fremătătoare, acolo unde lumina soarelui pătrundea doar în frânturi aurii printre coroanele împletite ale arborilor seculari, își avea casa elefantul Cantemir. Vegetația era densă, aproape misterioasă, ca o pânză vie care respira odată cu vântul cald. Ferigile uriașe, cu frunzele lor arcuite și lucioase, formau coridoare naturale, iar liane groase atârnau ca niște frânghii vechi peste poteci tainice.