Floricel, trebuia să fie sufletul petrecerii și să binedispună bunicuțele, așa că intră în azil cu un aer ușor supărat, dar și curios. Își spuse că, dacă tot e acolo, măcar să profite de situație. „Cum zicea bunica mea? Dă-i înainte cu voioșie, chiar și când ai oalele sparte!"
Primul spațiu în care fu invitat era sala de machiaj, un mic salon de înfrumusețare improvizat. Pe scaunele de machiaj ședeau câteva băbuțe cochete, cu priviri iscoditoare.
- Aoleu, domnișoarelor, vă pregătiți pentru Miss Azil 2025? întrebă Floricel, râzând cu gura până la urechi.
- Miss? Dragule, eu ținteam direct la regina balului, dar tu poți să mă ajuți la coroniță! îi răspunse tanti Sofia, o doamnă cu părul ondulat și un zâmbet ștrengăresc.
- Doamna Sofia, cred că deja aveți coronița în inimă, dar dacă vreți una strălucitoare, mă ocup imediat!, replică el, apucând un tub de sclipici pe care îl împrăștie artistic în părul ei.
În colț, tanti Vasilica, mai tăcută, își studia rujul roșu. Floricel se apropie galant.
- Știți, doamnă, am citit undeva că rujul roșu are darul de a întineri. Dumneavoastră l-ați folosit perfect: acum păreți de... 39 de ani!
- Încetează, flăcăule, că-mi vine să-ți fac o invitație la dans! râse Vasilica, în timp ce mâinile ei tremurau ușor, dar inima îi strălucea de bucurie.
A urmat o cină festivă în sala de mese. Decorurile erau simple, dar elegante, iar masa era plină de bucate tradiționale. Floricel se oferi să servească aperitivele și transformă totul într-un spectacol.
- Doamnelor, cine vrea să înceapă anul cu o salată boeuf de excepție? Și nu, nu e preparată de mine, deci aveți toate șansele să supraviețuiți!
- Eu vreau sarmale, dar să mi le servești tu, că m-ai cucerit la machiaj! strigă Sofia, ridicând un pahar de șampanie fără alcool.
Discuțiile curgeau cu naturalețe, iar Floricel povestea bancuri, amintiri inventate pe loc și complimenta pe fiecare dintre doamne. Atmosfera devenea din ce în ce mai animată.
- Doamnelor, am o mare dilemă: moda din zilele noastre e o artă abstractă. Rochii care arată ca niște perdele, adidași de mii de euro cu găuri din fabrică. Nu mai înțeleg ce înseamnă eleganța?
- Dragule, dacă ai fi venit așa la mine acasă în ’52, cu papionul ăla sclipicios, te trimiteam înapoi să te schimbi. Pe vremea noastră, domnii purtau pălării adevărate, nu paiete! Și pantofi bine lustruiți, nu adidași colorați ca niște bomboane.
- Aoleu, tanti Sofia, păi și ce-aș fi făcut dacă ploua, adio lustru?
- Și ce e rău în asta? Bărbații erau adevărați gentlemani atunci! Când venea un băiat să mă scoată la dans, îi verificam mai întâi pantofii. Dacă aveau praf, îi dădeam papucii!
- Așadar, curățenia pantofilor era testul suprem al iubirii? În zilele noastre, băieții se uită dacă fetele au unghiile făcute cu gel sau dacă au „like”-uri pe Instagram.
- Instagram? Eu aveam un singur „like” – scris pe hârtie de dragostea mea, sub formă de poezie. Și l-am păstrat toată viața!
- Muzica din anii ’60 avea ceva... romantic, intră în vorbă doamna Vasilica!
- Noi ascultam valsuri, romanțe, ceva care să-ți facă inima să tresară. Muzica de azi îți face urechile să vibreze, dar sufletul, nu.
- Spuneți-mi, doamnelor, cum era să faci curte unei domnișoare în anii ’60? Scriai scrisori de dragoste și le trimiteai cu porumbelul?
- Nu râde, flăcăule! Scrisorile erau dovada supremă de iubire. Un domn care știa să scrie frumos avea mereu prioritate. Și dacă mă scotea la plimbare, trebuia să țină o distanță respectuoasă – măcar o palmă între noi!
- Acum să vă spun cum e în 2025. Scrii un mesaj pe WhatsApp: „Hey, ce faci?”. Dacă fata îți răspunde în 5 minute, ești norocos. Dacă nu, treci mai departe.
- Of, ce superficialitate! Noi mergeam la cofetărie, vorbeam ore în șir la o prăjitură. Acum ce faceți voi? Trimiteți emoji-uri cu inimi și prăjituri virtuale?
- Da, domniță Sofia, și mai nou, nici nu mai e nevoie să ne întâlnim! Facem video-call, bem cafeaua pe skype și asta e întâlnirea.
- Ei, așa ceva n-aș accepta! Înainte, un băiat trebuia să facă eforturi. Să vină pe jos prin zăpadă ca să mă vadă, nu să dea un click pe ecran!
- Doamnelor, cu tot respectul, anii ’50 sună romantic, dar și complicat. Eu aș fi dat de belea pe vremea aceea. De exemplu, la cofetărie, ce făceați dacă nu vă plăcea băiatul?
- Simplu, dragule! Îi spuneam că am plecat să-mi pudrez nasul și mă făceam nevăzută.
- Floricele, tu mai ai mult până să fii un gentleman ca ai noștri, dar măcar ai umor. Hai, să-ți arătăm cum se dansează... și poate te duci cu o idee mai bună despre ce înseamnă să fii un adevărat bărbat!
Când ceasul bătu miezul nopții, Floricel ridică un pahar de șampanie.
- Dragelor, Saya m-a trimis aici să fiu pedepsit. Dar cred că mi-a făcut cel mai frumos cadou. Sunteți fabuloase și vă mulțumesc pentru că mi-ați arătat că Revelionul poate fi și despre suflet, nu doar despre artificii!
- Da, și noi îți mulțumim, altfel eram de mult în pat.
- Sărut mâinile, promit că mai vin pe la dumneavoastră!
Doamnele îl aplaudară, râzând și aruncând confeti. Floricel știa că, dincolo de glume și ironii, le oferise o noapte de neuitat. Și, surprinzător, și el primise una.
Pe drumul spre ieșire, Floricel încă zâmbea cu gândul la minunatele clipe petrecute, când deodată se auzi strigat:
- Floricel, FloriceL!
Floricel se întoarse mirat. Parcă cunoștea vocea, dar nu se potrivea vocea cu locul în care se afla. În fața lui, îmbrăcată cu o cămașă de noapte albastră ca cerul, poleită cu praf de stele, stătea ea, insăși Regina RKS-lui.
- Floricel, știam eu că ai să mă găsești! Nu te speria, sunt în misiune sub acoperire, ce dor mi-a fost de tine!
Instantaneu, un șlap vâjâi pe lângă urechea Nymeriei, nimerindu-l între felinare pe Floricel.
-Da Saya, vin!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu