Misiune în Mojave

    Ascunsă printre stâncile arse de soare, cabana se ridică solitară, uitată de lume, într-o mare de nisip și piatră. Lemnul pereților, decolorat și crăpat de ani de arșiță, păstrează urmele vântului neobosit, care mătura pământul uscat cu șuierături aspre. Acoperișul de tablă ruginită scânteiază slab sub dogoarea soarelui, vibrând uneori sub bătaia vântului ca o respirație obosită.

    În jur, pustietatea își întinde brațele nemiloase. Un yucca strâmb își înfige rădăcinile în pământul pietros, sfidând setea, în timp ce cactușii cholla, cu acele lor perfide, par niște santinele tăcute ale deșertului. Printre bolovanii roșcați, o șopârlă cu pielea solzoasă se strecoară repede în umbra unui lemn uscat, iar de undeva, din depărtare, se aude strigătul răgușit al unei bufnițe de hambar, singuratică locatară a nopților răcoroase.

Scrisoarea a III cu STEFAN >(semnul mai mare)

Iata vine-un Jeep pe strada, cu un girofar pe el,
Baiazid statea in dreapta si rosti catre sofer:
“Sper ca Mircea sa ajunga, sa nu-ntarzie din nou.
Ia vezi daca-a tras masina, langa gura de metrou..”.
“-N-a venit Maria Ta, zise el privind in jur…”
“-Si mi-a zis ca fix la 12 ne vedem langa Carrefour”.
Asteptand vreo 5 minute , isi pierdu orice rabdare,
Si trimite bodiguarzii sa se uite prin parcare

Trei pisoi ep. 4

  După accident relația dintre cele două familii se răcise. Atmosfera din grajd devenise tristă. Șoriceii erau convinși că Gugu era vinovat, iar pisicile erau triste pentru că prietenii lor nu mai aveau încredere în ei.

Mama Otilia, simțind durerea despărțirii, a încercat să facă primul pas spre împăcare. În fiecare zi, se apropia discret de culcușul șoriceilor, lăsând semințe sau fructe uscate. Nu se ascundea, dar nici nu deranja, încercând să le arate că intențiile ei erau sincere.

Trei pisoi ep.3

    În lumina blândă a după-amiezii, vechiul grajd fremăta de viață. Cei trei pisoi jucăuși – Iustina, Bubu și Gugu – alergau printre grinzile acoperite de pânze de păianjen, sărind sprinteni de pe o grindă pe alta, în timp ce noii lor prieteni, șoriceii, se strecurau printre baloții de fân, chiuind de veselie.

    Pe un căpătâi de lemn, cu mustățile fremătând de atenție, șoricioiul Mișu veghea asupra întregii lor hârjoneli. Era un bătrân șoricel cu blana cenușie și ochii mici și ageri, care știa că distracția nu trebuia să se transforme în haos. Cu o privire severă, dar plină de blândețe, își îndemna puii să fie atenți unde calcă și să nu deranjeze pisoii prea mult, căci, oricât de prietenoși ar fi fost, instinctele de vânător puteau ieși oricând la iveală.

Trei pisoi Ep. 2

    În lumina blândă a dimineții, Iustina se aventură din nou în grajdul părăsit de la marginea satului. Era un loc vechi, cu grinzi groase de lemn, îmbrăcate în pânze fine de păianjen, și cu acoperișul ușor scorojit, prin care razele soarelui desenau fâșii aurii în aerul prăfuit. Mirosul de fân uscat și de pământ reavăn umplea încăperea, amestecându-se cu aroma dulceagă a mușchiului ce crescuse pe zidurile crăpate.

Un Dorel

 Într-un sat din România, trăia un băiat pe nume Dorel. La școală, colegii nu-l aveau la suflet, fiindcă era cam aerian și avea mereu note mici. Învățătoarea își pierdea răbdarea cu el și-i spunea des:

— Dorel, ai să mă omori într-o zi cu prostia ta!

Într-o zi, mama lui a venit la școală să vadă cum se descurcă băiatul. Când a aflat că Dorel abia trece clasa, s-a întristat atât de tare încât a decis să-l mute la o altă școală, într-un oraș mai mare, sperând că acolo îi va fi mai bine.

Trei pisoi ep. 1

    Într-un sătuc oarecare trăia o mâță cu un ochi verde și unul vânăt, cine știe ce-o fi pățit sărăcuță, poate aflăm în poveste, așa că, fiți atenți.

    Într-o seară, mâța se întorcea preocupată către casă, un gajd vechi, la marginea unei livezi părăsite, acoperit de mușchi și iederă ce se cățăra pe bârnele de lemn. Acoperișul de șindrilă era găurit pe alocuri, lăsând razele lunii să se strecoare printre crăpături, luminând paiele împrăștiate pe jos. Pereții de lemn, roși de timp și umezeală, scârțâiau la fiecare adiere a vântului, ca și cum ar fi murmurat amintirile vremurilor trecute, când vitele umpleau încăperea cu răsuflarea lor caldă.

    Acum, grajdul era pustiu. Ușile grele, atârnând strâmb pe balamale ruginite, se mișcau ușor la fiecare suflare a vântului, scârțâind lugubru. În colțuri, pânze groase de păianjen atârnau ca niște perdele fragile, iar podeaua de pământ era presărată cu frunze uscate și paie putrezite.

Ceva rece

Există în viață câteva lucruri care aduc bucurie pură: o zi liberă neașteptată, un compliment sincer și … o cupă generoasă de înghețată! Dacă ar fi după mine, înghețata ar trebui declarată patrimoniu universal, medicament pentru suflet și monedă oficială în negocieri importante. Fie că e vară și soarele îți frige creștetul sau e iarnă și vrei să sfidezi frigul cu o cupă de vanilie, înghețata este mereu o alegere genială. Primul meu contact serios cu înghețata a fost la vârsta de cinci ani, când am gustat una cu aromă de fistic. A fost ca și cum un bulgăre uriaș de zăpadă ar fi explodat în gură și ar fi lăsat în urmă doar dulceață, cremozitate și fericire pură! Apoi am descoperit ciocolata, vanilia, căpșunile, și… lista nu se mai termină!