Sfârșit de drum

 Prietenia noastră era ca un foc aprins în fiecare seară răcoroasă. La început, flăcările dansau vesele, mâncându-și cu poftă combustibilul — râsete, discuții fără sfârșit, grija reciprocă. Oxigenul era interesul sincer al fiecăruia pentru celălalt, curiozitatea de a întreba „Cum ești?” și dorința de a asculta răspunsul. Iar căldura venea din gesturile mici, dar esențiale — un mesaj trimis din senin, o îmbrățișare neașteptată, o glumă făcută împreună.

Dar pe măsură ce timpul a trecut, lemnele au început să se împuțineze: conversațiile au devenit rare, întâlnirile mai degrabă obligații decât bucurii. Oxigenul s-a subțiat și el, pentru că interesul — acel suflu vital — nu a mai fost acolo. Fără aer proaspăt, flăcările s-au zbătut, au trosnit stins, apoi au murit. Focul, la fel ca prietenia, nu a avut de ales — s-a stins, nu brusc, ci încet, aproape neauzit.

Degeaba mai aunca cineva un lemn, în cenușa rece, degeaba sufla în cărbunii stinși, degeaba așeza o lumânare aprinsă, căldura părăsise definitiv vatra focului și astfel a venit întunericul și odată cu el orbirea. Chiar dacă eram acolo, nu ne mai vedeam, nu ne mai simțeam.

Când râde cocoșul?

Poveste tematică pentru copii și oameni mari care știu să asculte.

Era o dimineață senină de primăvară, undeva într-o poiană din Carpați, unde răsăritul părea pictat cu degetele blânde ale unui înger care nu și-a terminat de băut cafeaua. Acolo, un grup pestriț de copii din toate colțurile lumii, toți premianți de olimpiadă în diferite domenii, coborâse dintr-un autobuz, cu steaguri internaționale pictate pe uși și cu numele excursiei scris cu litere jucăușe: „Să înțelegem lumea.”

Iepurele sacru al Eostrei

Se spune că demult, într-o vreme uitată de ceasuri și de ani, când oamenii încă mai vorbeau cu stelele și animalele înțelepte umblau prin zăpezi fără teamă, în nordul îndepărtat al lumii, sus, într-un sătuc ascuns printre munți stâncoși și păduri de brazi, trăia Eostre – o zeiță tânără cu păr de aur crud și ochi de lumină topită.

Ea nu fusese dintotdeauna zeița primăverii. La început, era doar o rază fugară de lumină din inima soarelui, trimisă de zei să păzească echilibrul dintre viață și moarte. Însă, într-un an în care iarna refuzase să plece și gerul înghețase până și cântecul păsărilor, oamenii din acel sătuc aproape că își pierduseră nădejdea.

Amboseli Trust for Elephants

La poalele mărețului Kilimanjaro, unde norii dansează leneș peste culmile albite de zăpadă și pământul roșu vibrează sub pașii elefanților, se întinde Parcul Național Amboseli. Acolo, într-un colț de lume în care timpul pare că se așază altfel, se află Amboseli Trust for Elephants, un centru de cercetare născut din dragoste, știință și un respect profund pentru cele mai impunătoare creaturi ale savanei.

Valea Urletelor

La poalele unui munte bătrân, cu spinarea învăluită de codri seculari și cu izvoare limpezi coborând în șoapte pe pantele sale, se afla un sătuc mic, uitat parcă de lume și de timp. Niciun drum asfaltat nu-l lega de civilizație, iar semnalul la telefon era un zvon despre care doar cei mai tineri mai vorbeau, pe la marginea gardului. Se numea, simplu și molcom, Satul Verde și trăiau acolo cam 30 de familii, fiecare cu rostul său bine știut, fiecare cu meșteșugul său pe care-l învățase din moși-strămoși.

Povestea cercului care nu se mai închide

A fost odată un grup de oameni care se adunau des în același loc, la aceleași mese, cu aceleași râsete și glume care le făceau obrajii să doară de la atâta zâmbit. Trecuseră ani. Fuseseră acolo unii pentru ceilalți în anotimpuri de bucurie, dar și când viața le-a dat de furcă. Își știau replicile, gesturile, privirile. Ajunseseră să recunoască teatrul, alintul, dar și tristețea sau complezența. Erau, cum se spune, o mică familie.

Dar, într-o zi, fără ca cineva să rupă ceva anume, ceva s-a rupt.