Taina furnicilor

La marginea  nordică a unei păduri de mesteceni, acolo unde trunchiurile albe, brăzdate de dungi cenușii, păreau niște coloane subțiri ce susțin cerul, se afla un mușuroi de furnici, clădit cu migală, asemeni unei cetăți în miniatură. Lumina dimineții, printre frunzele verzi-argintii, cădea peste el în pete aurii, iar pământul brun-roșiatic, amestecat cu frunze uscate și firicele de iarbă, capătă nuanțe calde, ca o imensă țesătură lucrată cu migală.

Can you heare me?

Intrarea în căsuța lor se ivea din coasta dealului ca o amintire veche, rotundă și primitoare, cu o ușă circulară vopsită într-un verde profund, lucios ca frunza de stejar după ploaie. Clanța din alamă, caldă la atingere, strălucea discret, iar deasupra ei, o ghirlandă de flori sălbatice atârna leneș, legănată de vântul blând al dimineții. Ferestrele rotunde, cu rame de lemn lăcuit, erau împărțite în mici ochiuri de sticlă care prindeau lumina soarelui și o răspândeau înăuntru ca pe o binecuvântare tăcută. Avantajul unui astfel de cămin, săpat în malul dealului, era că nimeni nu știa ce este dincolo de ușă, câte camere, câți locuitori, câte sticle.

Hoardaaa

Capitala „MF1” era așezată într-o adâncitură de pământ, la marginea stepei, ca o rană veche pe trupul uscat al câmpiei. Nu-l apăra nici zid, nici apă curgătoare, ci doar spaima pe care o semăna numele lui. Colibe joase, din lut amestecat cu paie, se îngrămădeau fără rânduială, iar printre ele se ridicau corturi din piei afumate, negre de fum și timp, semn al vieții lor nomade, mereu gata de plecare. Casele celor mai avuți aveau temelie de piatră și uși groase, întărite cu fier, în timp ce săracii dormeau aproape de animale, sub acoperișuri care lăsau ploaia să treacă.

Ghinion - Ghini „ON”

M-am întâlnit azi dimineață cu un prieten, nu-l văzusem de ani de zile. Era un pic stresat, privea în jur nesigur pe el, de parcă încerca să scape de mine și nu știa cum. La întrebarea mea firească, îmi răspunde :

- Băi frate, de ceva timp am un ghinion teribil. Zilnic pățesc câte ceva. Dacă trece un porumbel, sigur se va căca în capul meu, dacă îmi cumpăr un dispozitiv electronic, sigur al meu are un defect și trebuie să-l returnez, deși aveam nevoie de el ca de aer. Practic, dacă m-aș așeza într-un car cu fân, sigur îmi va intra acul pierdut în cur, atât ghinion am. Mi-a strâns mâna abătut și a plecat.

Vin fiert

A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi, nu s-ar povesti, un elefant pe nume Cantemir, mare cât o șură boierească și blând la suflet ca o plapumă veche de lână. Cantemir nu era elefant de rând, nu! Era cel mai drăgălaș elefant din turma Pusicăi. Avea minte ageră, și suflet de copil. Auzise el de multe isprăvi omenești și, într-o bună zi, i se puse pata pe una dintre cele mai alunecoase dintre ele: schiatul.