Mimi, Petala Deșertului

     Întunericul nu exista. El a apărut în lume atunci când lumina și-a pierdut puterea.

     Au trecut aproape 10.000 de ani de atunci ... Au uitat până și stelele de acea zi memorabilă. Singurul care susură povestea Petalei Deșertului prin scâncetul vântului uscat de vară și spectacolul meschin de umbre al nopții este Zeul Timp. Doar el păstrează fiecare fir din clepsidra amintirilor, derulând permanent în fața ochilor trecutul sau viitorul celor care au fost, sunt și care poate nu vor mai fi. 

     Poate nu ar fi trebuit ca omenirea să uite ce nu trebuia nicicând uitat. Oamenii au început să se ferească unii de alții, au început să se mintă și să se ignore. Lumina a început să-și piardă din strălucire, iar atunci a intrat întunericul în lume.

Mimi era o prințesă a tribului ei. Era mică de statură, dar când urca pe cal și învârtea sabia în mână sau când întindea arcul, de urla vergeaua de durere, toată lumea o privea cu admirație. Pe cât de mult îi plăcea să lupte, pe atât de pricepută era și în îndeletnicirile femeiești. Era harnică și talentată atât în bucătărie cât și în mânuirea acului de cusut. Ieșeau din mâna ei cămăși cusute cu migală, covoare înflorate și stindarde purtate cu vitejie de războinicii tribului în bătălii.

Toată lumea o iubea. Mamele o dădeau fetelor lor ca exemplu, tații își făceau feciorii de râs, dar ei nu se supărau ci găseau motivație, să devină mai buni și pricepuți, pentru binele și prosperitatea tribului. De asemeni, Prințesa Mimi nu umbla cu nasul pe sus. Toată lumea avea parte de un zâmbet din partea ei, o vorbă bună, o încurajare, iar părinților ei le creștea inima de bucurie și recunoștință.

Era singură la părinți. Zeii au așteptat mult până când și-au revărsat binecuvântarea asupra lor și au făcut ca ea să se nască și să onoreze dragostea părinților ei.

Trăiau de multe generații într-o oază din Marele Deșert, învățând să culeagă tot ce natura le oferea. Averea lor cea mai de preț, ca în orice altă parte a deșertului, era apa, iar Slavă Zeilor, în mijlocul oazei era un mic lac, alimentat de un izvor binecuvântat, curat și bogat. În jurul lacului, fiecare palmă de pământ era folosită cu eficiență și atenție. Toți membri tribului erau bine organizați, fiecare avea o sarcină precisă, iar când o executau cu bucurie și pasiune, le rămânea mereu timp pentru a da o mână de ajutor celor mai puțin pricepuți, bătrânilor sau copiilor.

Într-o zi ca oricare alta, Prințesa Mimi verifică pentru ultima dată straturile de care se îngrijea, le văzu perfecte și zâmbi cu mulțumire. Își ridică ochii și privi în jur, căutând pe cineva căruia să-i ofere sprijinul. Unchiul ei dinspre mamă Mbat`hu își curăța sapa, terminase și el. Verișoara ei Kaysah lega ultimul snop de paie, doar Ikșe, fiul mijlociu al vecinilor ei, încă mai lucra. Se apropie de el zâmbindu-i, dar acesta se înroși pe loc și refuză ajutorul, întorcând spatele nervos.

- Ce s-a întâmplat Ikșe? De ce nu vrei să te ajut?

- Lasă-mă în pace, iar o să mă facă tata de râs, că nu sunt în stare de nimic!

- Păi tu ai o treabă mai grea decât cea pe care am avut-o eu, nu aveai cum să termini mai repede decât mine. Uite! Hai să te ajut, terminăm mai repede și apoi mergem împreună la Duna Veselă și ne jucăm. Vrei?

Îkșe dădu din cap și începură amândoi să lucreze cu spor. În scurtă vreme terminară și plecară împreună cu ceilalți tineri de vârsta lor la Duna Veselă, iar jocurile și strigătele de bucurie umpleau văzduhul, într-o seară liniștită, în Marele Deșert. Oboseala zilei dispăruse, iar fețele lor îmbujorate radiau de fericire. 

Doar ochii lui Ikșe erau triști.  O privea pe Mimi pe furiș și simțea cum în el crește ceva. Deși mâncase pe săturate, simțea o foame interioară pe care nu o putea potoli. Zâmbetul prințesei Mimi care altă dată îl molipsea instantaneu parcă îi sfâșia inima. Simțea cum se transformă în interior, ca și cum altceva sau altcineva punea stăpânire pe el. O teamă rece îl cuprindea, iar pe frunte i-au apărut broboane reci de sudoare. Dar toate acestea dispăreau când auzea râsul cristalin al prințesei. Ikșe experimenta pentru prima dată în viața lui fiorii iubirii.

Zilele treceau, Prințesa Mimi înflorea pe zi ce trece, iar inima lui Ikșe se topea după ea. Era foarte precaut, pentru a nu fi descoperit și toți să râdă de el. Muncea pe rupte pentru a termina treaba cât mai repede și a găsi motiv să se apropie de prințesă, dar nu reușea. Mimi era neîntrecută. În inima frântă a lui Ikșe încolțea alt sentiment, total opus celui dintâi, iar afecțiunea se transforma încet în invidie. Nu mai muncea cu drag, încerca să facă totul repede. Nu mai acorda atenție asupra detaliilor, neglija etape, doar, doar, va reuși să o întreacă pe Mimi. Dar nici așa, nu reușea. Începu atunci să fure din roadele muncii altora, prezentându-le ca fiind ale lui. Încerca prin orice mijloace să-și atingă scopul, până când într-o zi, tatăl lui, care observase ceva în comportamentul lui Ikșe, îl prinse asupra faptului.

În acea seară cei doi au avut o discuție serioasă. Ikșe tremura de nervi și de rușine. Realizase ce greșeală a făcut, dar îi era extrem de rușine să recunoască în fața tribului, mai ales Prințesei Mimi. În acea noapte nu reuși să închidă ochii. În mintea lui se ducea lupte aprige. Chipul prințesei Mimi, care altă dată îl liniștea și-l motiva, acum îl otrăvea. 

Așteptă până când toată lumea adormi, își strânse câteva lucruri în viteză și se pierdu în noapte, urmând drumul stelelor, despre care îi povestise bunicul lui.

___________________________________________________________________________

Se spune ca nimeni nu poate trăi timp îndelungat în Marele Deșert și să iasă de acolo neschimbat. Odată ce te împaci cu imensa lui pustietate, deșertul va deveni parte din tine. Liniștea nopții îl calma pe Ikșe. Călca apăsat prin nisipul fin, ce păstra încă din toropeala zilei, lăsând urme, care dispăreau în câteva minute, datorită vântului ce parcă îl însoțea pe Ikșe în marele drum pe care pornise. Încotro se îndrepta? Nici el nu știa. Mergea înainte, gândindu-se la întâmplările care l-au dus dus în acest moment.

Era o noapte senină, iar stelele străluceau insistent, luminând imensitatea portocalie din cel mai fin nisip, creat prin sfărâmarea pietrei datorită căldurii emanată de soarele dogorâtor al zilei și frigul nopții. Ikșe nu simțea nici cald, nici frig. Încet dar sigur, inima lui se transforma în deșert, fir cu fir. 

Trecuseră trei săptămâni de când plecase Ikșe. În oază zilele treceau una după alta, tribul prospera și toți erau fericiți. Câteva zile se întrebară de soarta băiatului, ajungând într-un final la concluzia că una din fiarele deșertului sau însuși Vântul Turbat, care ridica marile furtuni de nisip, îl răpise. L-au plâns, după care au adăugat o piatră pe Altarul Recunoștinței.

Prințesa Mimi terminase ca de obicei printre primii sarcinile zilnice și își rotea privirea căutând pe cineva căruia să-i ofere ajutorul. În partea de apus a satului i se păru că vede un norișor de praf. Se cățără pe un butoiaș din apropiere privind insistent la norișorul de praf, care creștea din ce în ce mai mare. Imediat dădu alarma, iar bărbații luară armele și se îndreptară spre marginea satului. Prințesa Mimi își luă și ea arcul și se cățără pe una din colibe, de unde avea o poziție de luptă excelentă.

Norișorul de praf se mărise considerabil și încet încet din el începură a se distinge cămile călărite de groaznicii tâlhari ai deșertului. Erau mulți și veneau ca o vijelie, rotind în aer iataganele curbate și ascuțite, strigând și chiuind. Brava apărare a micului trib a fost spulberată în scurt timp. Cei care nu au fost uciși au fost luați robi, printre care și Prințesa Mimi. Trupurile celor uciși au fost aruncate și lăsate în deșert, unde fiarele nopții și nisipul le vor transforma în uitare.

Oaza a fost ocupată, iar robii care până mai ieri munceau cu drag și bucurie, acum lucrau pentru stăpâni. Prințesa Mimi nu mai avea zâmbetul pe buze, iar frumoșii ei ochi vărsau lacrimi de durere și mânie. Singura rudă rămasă în viață, unchiul Mbat`hu era rănit și din zi în zi, tot mai slăbit. Prințesa muncea alături de el, preluând din sarcinile lui, altfel stăpânii l-ar fi ucis.

Noaptea, în cortul unde stătea legată, se ruga fierbinte Zeului Deșert să le vină în ajutor. Zi de zi, noapte de noapte, ochii prințesei deveneau tot mai triști, iar speranța  dispărea din sufletele tuturor. Rugile prințesei însă nu conteneau.

Între timp, la sute de kilometri de oază, Ikșe ajunse cu greu în altă oază. A fost găsit aproape mort în deșert, adus, primit și îndrăgit de membri noii lui familii. A zăcut mult până s-a înzdrăvenit, apoi a ieșit împreună cu ceilalți la muncă. Deși era tăcut, mâinile lui lucrau cu pricepere. Nu-l interesa nimeni și nimic. Oferea efortul și rodul muncii lui, celor care l-au salvat de la moarte, primindu-l la ei. Învățase să lupte cu toate armele și participa la toate întrecerile. Majoritatea le câștiga, dar nimic nu reușea să-i umple inima tristă și goală. 

Într-o zi, pe înserat, stătea la marginea satului, privind în gol, iar mintea lui levita printre firele de nisip și ultimele raze de soare ale zilei. La o aruncătură de băț, copii se jucau, râzând și strigând. Ochii lui Ikșe s-au umezit, iar în fața ochilor îi apăru Duna Veselă unde el și Prințesa Mimi se jucau. Ikșe s-a ridicat în picioare, străbătut de un fior, iar viziunea dispăru brusc. Copiii s-au oprit din joc și s-au împrăștiat spre colibele lor. Ikșe cu ochii în lacrimi, suspină ușor, iar de pe buzele sale se desprinseră două silabe: „Mimi”.

În acea noapte nu reuși să adoarmă. S-a zvârcolit toată noaptea chinuit de coșmaruri. Visa nopțile când, rămas fără provizii și apă, se lupta cu viperele deșertului și fiarele nopții, care voiau să-l răpună.

Dimineața îl găsi transpirat și cu ochii roșii. Se duse la mai marele tribului și pentru prima dată de când locuia cu ei, a rostit două cuvinte: „Mulțumesc” și „Plec”. Mai marele tribului îl privi cu blândețe, își puse mâinile peste el și-l binecuvântă: 

- Mergi acolo unde ți-a rămas inima! Mergi iute, Fiul al Deșertului! Mergi în pace!

Îi dărui o cămilă, arme și provizii, după care îl petrecu împreună cu întregul trib până la marginea satului.

Porni Ikșe printre dune, stânci și cactuși. Vântul se întețise din spatele lui, împingându-l, la fel cum la plecare l-a însoțit acoperindu-i urmele. Îi era dor de satul lui, de oaza frumoasă și înfloritoare, de părinți de frații lui, de ... Prințesa Mimi. Oare ce le va spune când va ajunge? Oare cum îl vor primi? Oare Prințesa Mimi îl va respinge? Nu contează. Va fi suficient să se întoarcă acasă și să o vadă, așa își va ostoi dorul care i-a pustiit inima. 

Treceau zilele, iar deșertul se lăsa învins în fața lui Ikșe. Nici o viperă sau fiară a nopții nu i-a tulburat drumul. Cămila la fel de tăcută ca el, punea picior după picior, copită după copită, înfruntând căldura, setea și oboseala. Și iată că în depărtare au apărut stâncile cunoscute, după care se adăpostea oaza spre care el se îndrepta. Era o noapte întunecoasă, iar stelele parcă s-au ascuns, niciuna nu voia să lumineze calea flăcăului mistuit de dor. Cămila se prăbuși, răpusă de oboseală și privind spre Ikșe ochii ei păreau să-i ceară iertare că nu a reușit să ajungă până la final. Ikșe se ridică cu greu de jos, își atârnă armele la cingătoare și porni pe jos. Mai era puțin.

Primele raze ale dimineții îl găsiră la poalele stâncilor, pe care le sui cu un ultim efort. Ajunse în vârf și își aruncă privirea spre oază. Priveliștea cruntă îl izbi ca un fulger. Căzu în genunchi privind spre ruinele rămase din înfloritorul și prosperul lui sat. Văzu oameni îmbrăcați în negru care loveau în cei ce munceau. Începu să se târască cu atenție, încercând să nu stârnească praful, care i-ar trăda prezența. Ajunse destul de aproape de sat și o recunoscu pe Kaysah, extrem de slabă și murdară, care se chinuia să tragă după ea un coș cu pietre pentru construcții. O strigă încet:

- Kaysah!

Fata ridică uimită capul, privind speriată în jur, după care continuă să tragă coșul după ea.

- Kaysah!

De data asta nu i s-a mai părut. Cineva o strigase. Se apropie de coș, simulând că ar repara legătura, iscodind cu atenție împrejurimile. Zări un bărbat ascuns după niște pietre, care o striga.

- Cine ești tu? Ce vrei? Fugi, să nu te prindă și pe tine! strigă ea șoptit, după care se întoarse la muncă.

- Kaysah, nu pleca, nu mă recunoști, eu sunt! Ikșe!

- Ikșe? Kaysah întoarse capul imediat. 

- Da, eu sunt, m-am întors.

- Ikșe, unde ai fost, ce s-a întâmplat cu tine? Cum de ești în viață? Tot tribul te-a plâns și ți-am așezat o piatră pe Altarul Recunoștinței!

- O să vă povestesc altă dată, acum spune-mi ce s-a întâmplat?

- La scurt timp după dispariția ta, am fost atacați de tâlharii deșertului. Ne-au învins și ne-au făcut sclavi. Mulți au fost uciși. 

- Mama, tata? Frații mei?

Kaysah  privi în pământ. Un fior de gheață îl străbătu pe Ikșe. Durerea care l-a cuprins la făcut asemeni unei piatre. Mai apucă să întrebe:

- Prințesa Mimi?

Kaysah  răspunse:

- Este legată și ținută închisă. Acum o săptămână unchiul ei Mbat`hu a ajuns la capătul puterilor, iar Mimi a încercat să-l ajute, cum făcea de obicei, dar stăpânii nu i-au permis. L-au luat pe Mbat`hu și l-au spânzurat, iar pe Mimi care s-a revoltat, au bătut-o și au închis-o. 

- Ikșe, trebuie să plec, deja am întârziat și stăpânul e nemilos și are un bici înspăimântător. Kaysah luă coșul și plecă spre sat, lăsându-l pe Ikșe împietrit și îndurerat. La întoarcere, le șopti celor pe care îi întâlnea: „Ikșe trăiește, s-a întors.”

După primirea cruntelor vești, Ikșe se retrase încet spre Duna Veselă, unde în copilărie descoperise o mică peșteră în stâncile din preajma dunei. Intră acolo și începu să mediteze asupra situației create. El era singur, tâlharii erau mulți și odihniți. El era flămând și slăbit, ei aveau mâncare din belșug, arme și îndemânare în folosirea lor. Ce era de făcut. Nicio soluție nu se ivea. Stătea în genunchi, cu capul lipit de praful peșterii în care se afla. Ruga porni ca un cântec de leagăn pe care mama lui i-l cânta. 

- Mare Spirit al Deșertului! Eu sunt Ikșe. Nu sunt vrednic să te rog pentru mine. Am mințit, înșelat, am furat munca altora, pentru a-mi fi mie bine, pentru scopurile mele. Eu nu merit nimic. Te rog pentru ei, pentru familia mea, care suferă îngrozitor. Te rog dă-mi tărie, dă-mi inspirație, fă-mă unealta Ta și salvează-mi neamul. Sunt oameni buni, nevinovați! Te implor, Mare Spirit, îți ofer în schimb viața mea!

În acest timp, înlănțuită, slăbită și plină de vânătăi și sânge, Prințesa Mimi se ruga la fel de stăruitor:

- Măreț Spirit al Deșertului! Eu sunt Mimi, fiică a nisipului. Toată viața mea am fost bucurie pentru alții, toată viața mea am avut puterea să-i ajut și să-i motivez pe alții. Nu te rog pentru mine. Te rog pentru ei. Suferă îngrozitor. Au pierdut tot ce aveau: casă, masă, părinți, copii. Ai milă de ei. Te rog ajută-i, Mare Spirit, îți ofer în dar virtutea, curăția și chiar viața mea!

Marele Spirit al Deșertului se înduioșă de rugăciunile fierbinți ale celor doi.

O furtună de nisip porni în noapte dinspre Duna Veselă. Din mijlocul ei, Ikșe, călare pe cămila care între timp își revenise, sorbind Roua Deșertului trimisă de Marele Spirit. Tâlharii deșertului, alarmați, s-au repezit dezorientați spre arme, neștiind de unde venea pericolul. Membri tribului se aflau în colibe și ascultau îngroziți larma asurzitoare ce se auzea de afară. Ikșe intră furtunos în sat, tăind în dreapta și în stânga. Tâlharii neștiind cine îi atacă, în groaza lor, se tăiau între ei. Nisipul îi orbea, vijelia furtunii făcea imposibilă orice comunicare, sabia lui Ikșe apărea din furtuna de nisip împărțind moarte și disperare. 

Încet, furtuna începu să se potolească. Nisipul se liniștea, acoperind în cădere urmele măcelului. Căpetenia tâlharilor, rănită mortal, se ridică în genunchi privind proporțiile dezastrului. Din mijlocul satului, se ivi o siluetă de bărbat cu sabia în mână. Căpetenia, luă cu greutate arcul și îl întinse, folosind o săgeată înmuiată în veninul viperei de deșert. Slobozi săgeata care îl nimeri pe Ikșe. Acesta, cu ultimele puteri, ridică sabia și curmă viața tâlharului, după care se prăbuși. Veninul viperei se răspândea în sânge, otrăvind fiecare organ, fiecare mușchi, fiecare celulă. Deși era chinuit de dureri îngrozitoare, Ikșe zâmbea. Era fericit că Spiritul Deșertului îi ascultase ruga.

Încet, din colibe, membrii tribului ieșeau și priveau înspăimântați scena. Kaysah se repezi strigând:

- E Ikșe!

- Ikșe? Prințesa Mimi, eliberată între timp se apropie neîncrezătoare. Dar cum e posibil? Ikșe! Tu ești? Ești rănit?

Mimi, îmbrăcată într-o rochie albă, se apropie și îi scoase săgeata din piept. Mirosi cu groază vârful ei, o aruncă și cu disperare îi sfâșie haina și se îngrozi. Era prea târziu. Otrava intrase adânc în Ikșe, consumându-i viața. Mimi îl luă în brațe și începu să plângă.

- Dragul meu drag, te pierd pentru a doua oară. De ce ai plecat? Te iubeam atât de mult și nu știam cum să te fac să înțelegi. Dragul meu drag! Te-ai întors pentru noi și ne-ai salvat! 

Toată lumea plângea. Încet, încet, fiecare se retrăgea la colibe, doar Mimi a rămas cu Ikșe, al cărui spirit plecase la Marele Zeu al Deșertului. Nu contenea să-l strângă în brațe și să plângă. Așa a stat zile în șir, până când Marele Spirit s-a îndurat de ea și i-a primit spiritul în cer.

Pe locul unde a stat Prințesa Mimi cu Ikșe în brațe, plângându-l, a răsărit o floare albă, cu o singură petală, ce „ține în brațe” pistilul din centru, Petala Deșertului, o floare care prin frumusețea ei aduce speranță și lumină în ochii celor care o privesc, dar care ascunde o poveste tristă, o poveste de dragoste neîmplinită: povestea lui Ikșe și a Prințesei Mimi, Petala Deșertului.