O frumoasă după amiază de 51 august. Vara era pe sfârșite însă pădurea continua încăpățânată să-și păstreze verdele intact. Parcă s-ar trezi dis de dimineață și ar primeni fruzele cu fond de ten sau diverse cosmetice, ascunzându-le pe cele îngălbenite. Doar soarele, care merge mai devreme la culcare, părea să se împotrivească celor care visau o vară fără sfârșit.
În cazarmă era o plictiseală cruntă. Deși treburile curente și misiunile zilnice funcționau impecabil, o stare parcă toxică plutea în aer. Șeicul, proaspăt ieșit din gardă, și-a luat pușca și undița și a dispărut. Dana, nu făcea tabele, dar tot ceva asemănător, completa un rebus. Mimi făcea ea ceva prin bucătărie, i se auzea vocea cum fredona versurile celebrului „Don’t cry for me Argentina”. Floricelu plecase să captureze licurici pentru un proiect de-al lui trăsnit. De ceva vreme tot repeta că își dorește să trăiască colorat și strălucitor.
Saya era de gardă. Ochii ei vigilenți scormoneau atent orizontul. Alături de ea, Sonya aranja sculele în ordine, tocmai terminase de reglat motocicletele cu care se deplasau pe teren.
Deși cerul era senin iar soarele se fălea cu strălucirea lui, Saya simți cum o umbră se strecoară încet în tot și în toate. Un fior o făcu să tresară. Privi în jur dezorientată preț de câteva miimi de secundă după care își recăpătă stăpânirea de sine și se adresă Sonyei, proaspătă deținătoare a titulaturii de Sclifo 3.
- Plec să fac o tură. Ai tu grijă. Dacă-l vezi pe floricel, te rog eu, confundă-l cu un inamic.
Și plecă Saya, în trombă, în praf, în draci,
Ambala motorul strecurându-se printre copaci,
Stârnind blesteme groaznice și înjurături
Din partea veverițelor care puneau murături.
...
După câteva ore bune, toți se aflau în camera de seară a cazarmei. Nu aveau cameră de zi, din cauza pandemiei și a costurilor uriașe ridicate de război. Garda fusese preluată de altă companie. Prin fax venise un ordin direct de la BigBoss. Dana stătea în picioare și-l citea cu ochelarii pe vârful nasului. În vocea ei se citea un profund respect pentru expeditorul mesajului, dar cei prezenți, din cauza oboselii sau a lăzii de bere goală și sexy, se prefăceau că nu văd scrisul.
- „Ora 05.30, 186/22, toată echipa pregătită de victorie sau moarte. Luați tot ce puteți lua, inclusiv adio sau concediu de odihnă. Veți fi contactați de omul meu. Mă bazez pe voi.” - semnat Deea. În continuarea mesajului era un tabel cu niște cifre și diagrame.
Dana își băgă picioarele în tabele, diagrame și în De..., scuze, floricel, după care se așeză în locușorul ei și numai al ei. Șeicul își trecea gânditor mâna prin bărbuță. Mimi își făcea mintal lista cu ce trebuie pentru drum, în timp ce Saya îi dicta lui floricel testamentul.
...
Dis de dimineață, toți erau pregătiți, înarmați din cap până în picioare, înghesuiți în camionul plin de echipament, din cauza Sonyei care a ținut morțiș să-și ia cu ea mergătorul și câteva baxuri de pamperși de camuflaj.
La 05.25 erau deja la capătul parcelei de destinație. Conform protocolului, Mimi sări din mers și se urcă într-un copac să verifice dacă are semnal la telefon. Dana opri camionul sub adăpostul pădurii și își aprinse în pumn un Winston roșu lung. Sonya îi arse un bocanc în burtă lui floricel, care ațipise, în timp ce Saya scormonea atent orizontul cu ochii ei vigilenți.
Acum, nici măcar eu care scriu aceste rânduri nu știu exact ce s-a întâmplat. Un mini BigBang, o gaură neagră, un act divin sau o vrajă perfidă marca zâna Lys, cert este că în secunda următoare, eroii noștri s-au trezit parcă în altă lume. Peisajul din jur era diferit, hainele de pe ei erau diferite, ei arătau altfel. Se uitau unii la alții pe de o parte speriați pe de altă parte amuzați.
- Ce dracu-s astea floricele? Spuse Mimi arătându-i interlocutorului său un braț de blănuri. Astea erau rochițele mele de duminică.
---------------------------- Continuarea în episodul 2 ---------------------------
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu