Taina furnicilor

La marginea  nordică a unei păduri de mesteceni, acolo unde trunchiurile albe, brăzdate de dungi cenușii, păreau niște coloane subțiri ce susțin cerul, se afla un mușuroi de furnici, clădit cu migală, asemeni unei cetăți în miniatură. Lumina dimineții, printre frunzele verzi-argintii, cădea peste el în pete aurii, iar pământul brun-roșiatic, amestecat cu frunze uscate și firicele de iarbă, capătă nuanțe calde, ca o imensă țesătură lucrată cu migală.

Can you heare me?

Intrarea în căsuța lor se ivea din coasta dealului ca o amintire veche, rotundă și primitoare, cu o ușă circulară vopsită într-un verde profund, lucios ca frunza de stejar după ploaie. Clanța din alamă, caldă la atingere, strălucea discret, iar deasupra ei, o ghirlandă de flori sălbatice atârna leneș, legănată de vântul blând al dimineții. Ferestrele rotunde, cu rame de lemn lăcuit, erau împărțite în mici ochiuri de sticlă care prindeau lumina soarelui și o răspândeau înăuntru ca pe o binecuvântare tăcută. Avantajul unui astfel de cămin, săpat în malul dealului, era că nimeni nu știa ce este dincolo de ușă, câte camere, câți locuitori, câte sticle.