Lacrima zăpezii

Moartea nu exista! Ceea ce oamenii au definit ca fiind moarte, este de fapt o schimbare. Schimbările se petrec în fiecare moment și acest lucru e ușor de observat. Schimbări, transformări, metamorfoze, adaptări. Totul se schimbă, totul se modifică, totul dispare pentru a reapare sub altă formă, nuanță. Ce pare frumos însă, se dovedește uneori a fi ucigător, iar despre acest lucru vă voi povesti în rândurile următoare.

La începuturile universului au fost create două feluri de ființe inteligente, Elfii și Zânele.

Tărâmul Minunat unde coexistau cele două popoare era bogat și plin de culoare, neafectat de timp sau intemperii. Trăiau în pace și armonie deplină, bucurându-se de prosperitate și fericire.

Elfii puteau apare sub diverse chipuri, păstrând caracteristici umane, fiind semi-divinități, nemuritori, condensând energia universului, întrupându-se din cer, din pământ și din ape, având puterea de a deschide porțiile dintre lumea viilor și cea a morților. Erau ființe inteligente, cu puteri magice limitate, posedând o înțelepciune ancestrală, inclinații spre melancolie și nostalgie, doar o rană gravă sau o supărare profunda ar fi putut face vreun elf să treacă în neființă. Glasul lor era asemenea susurului izvoarelor și foșnetul pădurii.

Zânele erau spirite magice subtile ale aerului, elementul cu cea mai înaltă vibrație, volatile și schimbătoare ca și elementul pe care îl reprezintă. Trăiau îndeosebi în păduri sau pe vârfurile munților. Ele luau forme umane, dar numai pentru scurte perioade de timp.

Vântul reprezenta forma lor obișnuită de deplasare. Fiind binecuvântate cu aripi, erau într-o permanentă mișcare, îngrijindu-se ca toate plantele și vietățile să fie sănătoase și fericite.

Elfii erau renumiți pentru priceperea și bunul gust cu care își construiau așezările. Marmura și granitul luau diverse forme și culori combinându-se cu uimitoarele sculpturi din lemn și minunate aranjamente florare. Nimic nu era lăsat la voia întâmplării, fiecare centimetru era amenajat și transformat, parte a unui întreg, Paradisul Elfilor.

Elfii erau conduși de Împăratul Mucarandil și minunata lui soție Allesanha, cei mai înțelepți și puternici dintre elfi. Mucarandil era neîntrecut în luptă, călărea și mânuia armele ca nimeni altul. Niciodată săgețile lui nu au greșit ținta, indiferent de zi sau noapte, distanță sau obstacole. Allesanha era extrem de frumoasă, blândă și inteligentă. Totdeauna știa ce cuvinte să folosească, astfel că orice pricină își găsea imediat soluția perfectă, orice ceartă sfârșea cu îmbrățișări și strângeri sincere de mână. Erau iubiți și respectați de tot neamul elfilor, iar poporul elf viețuia și prospera.

Zânele erau responsabile de echilibrul Tărâmului Minunat în care trăiau.Cea mai mare bucurie a zânelor erau petrecerile din nopțile cu lună plină, în poenițele pline de flori, unde dansau și cântau întreaga noapte, prinzând în magia lor arbori care primeau mâini și picioare, urmând ca să devină mai apoi Păzitori ai pădurilor.

La conducerea lor era Regina Ellete, foarte pricepută în creerea leacurilor cu care vindeca orice viețuitoare sau plantă. Cu bagheta-i magică dirija zborul fluturilor, trilurile privighetorilor, spectacolul licuricilor, valsul florilor sub unduirea vântului. undele lacului sub freamătul neobosit al peștilor.

Dar, pentru că întotdeauna, unde e prea mult bine, intervine răul, trebuia să apară și în Tărâmul Minunat, Piaza Rea, Spritul Păgubos, crunta regină a haosului Muirghen.

Era întruchiparea desăvârșită a distrugerii, nu suporta ordinea, viața, fericirea. Spre norocul nostru, nu avea totuși puteri extraordinare, putea doar asemenea unei viespi să-și vâre acul blestemat, răspândind veninul. Bântuia Tărâmul Minunat cu maximă discreție, urmărind locul și momentul să injecteze o porție din răutatea-i infinită.

Spuneam despre Elfi și Zâne că trăiau în armonie, uneori fără să știe unii de alții. Întâlnirile întâmplătoare erau tratate cu indiferență și nelipsita politețe. Erau două lumi diferite cu meniri diferite.

Într-una din zile, zâna Nerissa își făcea obișnuitul rond prin Poiana Smaraldelor, salutând hărnicuțele albinele și mângâind un pui de veveriță, pe nume Camorrel, care a căzut de pe o rămurică fragedă, care nu i-a suportat greutatea și s-a rupt. După ce a potolit plânsul puiului, a vindecat rămurica ruptă și dădu să plece mai departe, când văzu în iarbă o creatură într-o poziție nefirească. Era un Elf rănit, zbătându-se între viață și moarte. Nerissa se repezi spre elf, cercetând rana pentru a ști ce leac să-i administreze. Pulpa piciorului stâng nu era acoperită doar de sângele verde al elfilor ci de un lichid negru vâscos, urât mirositor. Nerissa rosti incantația obișnuită, atingând cu bagheta magică rana din piciorul elfului, care suspină adânc și se chirci de durere. Nerissa realiză că această rană era peste puterile ei, așa că plecă genunchiul, atingându-și fruntea cu bagheta magică și rosti „Ellete”. Regina zânelor apăru imediat, îngrijorată.

- Ce s-a întâmplat Nerissa?

- Nu reușesc să-l vindec, Regina mea, am rostit corect incantația.

- Lasă-mă pe mine, spuse Ellete și se aplecă să studieze rana.

Atinse ușor cu bagheta și rosti: „Farrine, Farrine, ahai minit khalenne”. Un fum înecăcios începu să iasă din rană, Minunații ochi ai Elletei înghețară de groază.

- A fost mușcat de Keru, vipera hăurilor umede. Iute Nerissa, adu-mi petale de icsir și sevă de mălin. Nerissa dispăru după cele cerute, iar Ellete continuă să repete incantația vindecătoare.

Elful abia mai respira, broboane de transpirație izvorau pe fruntea dreaptă, printre pletele de abanos. Ciripitul păsărilor se diminuă, nori cenușii începură să acopere lumina soarelui.

Nerissa apăru cu petalele și seva de mălin, pe care Ellete le amestecă cu grijă, rostind vechi incantații moștenite din moși strămoși. Cu pasta obținută acoperi cu grijă rana, care încetă să mai supureze și căpătă o culoare naturală.

Nerissa ținea capul elfului în poală și-i ștergea fruntea cu o batistuță. Respirația începu să revină la normal, iar Ellete auzi inima bătând regulat.

- A scăpat, spune ea. Rămîi cu el Nerissa până devine conștient și îndrumă-l spre semenii lui.

Ellete se ridică în picioare, iar fața ei serioasă se însenină, împodobindu-se cu fermecătorul ei zâmbet. Ciripitul păsărilor se reluă vesel, norii cenușii se risipiră. Ellete învârti bagheta în aer și dispăru. Nerissa începu să studieze elful. Era tânăr ca și ea, bine făcut, un chip plăcut, iar ochii pe care tocmai i-a deschis erau ca cerul senin de vară, scăldați în lacrimi de durere. Încercă să se ridice, tulburat de strania postură în care se afla, dar nu reuși.

- Cine ești tu? îngână cu greu elful.

- Eu sunt Nerissa, Zâna Polenului. Te-am găsit aici rănit și cu ajutorul Reginei noastre Ellete, cred că am reușit să-ți vindecăm piciorul. Ai fost mușcat de teribilul Keru, vipera Hăurilor Umede. Ce căutai prin teritoriul ei?

- Keru? NU! Nu am călcat prin văgăunile lui! Știu că e periculos.

Elful se propti ușor în coate, se ridică ușor pe o parte și se târâ încet spre un copac, rezemându-se de tulpina lui.

- Eu sunt Mirniel, Elful Munților. Nu știu ce s-a întâmplat! Eram la marginea Poeniței de Smarald și ... m-am trezit la tine în brațe.

Nerissa se îmbujoră fără să vrea. Se ridică în picioare, făcu o plecăciune sfioasă în fața elfului și își luă zborul strigând:

-Rămâi cu bine Mirniel, sper să te faci bine cât mai curând!

- Cu bine Nerissa.

La marginea poeniței Muirghen zâmbea sinistru ținând în mână trupul neînsuflețit al viperei Keru.

Mirniel își sfâșie cămașa, legându-și bine piciorul, se ridică încet și porni șchiopătând spre casă. El era prințul Elfilor, fiul cel mare al lui Mucarandil și al Allesanhei. Sosirea lui acasă potoli îngrijorarea tuturor, doar Allesanha rămase gânditoare, auzind despre vipera Keru. Vracii curții verificară cu atenție rana și găsind-o bine tratată, au trimis un stol de porumbei spre lăcașul zînelor, drept omagiu.

Allesanha își trase fiul deoparte, după câteva zile, și-l întrebă cu atenție despre tot ce s-a întâmplat. Mirniel povesti cum a străbătut Valea Narciselor, cum a trecut Podul cu Salcâmi roșii spre Poiana de Smarald, urmând să urce Dealul cu Iasomie spre Muntele cu Iriși. Povesti cum s-a oprit la marginea poeniței și cum s-a trezit alături de o zână. Allesanha îl luă și-l strânse cu gingășie la piept, îndemnându-l să meargă să se odihnească, pentru a se vindeca cât mai repede. Ieșind din camera lui Mirniel, Allesanha se îndreptă spre Camera Slovelor, unde cercetă cu atenție papirusuri vechi. Târziu, spre dimineață, îți ridică ochii din înscrisuri, șoptind:

- Sper că Keru s-a rătăcit ajungând lângă Poiana de Smarald și că nu a vrut să-mi muște fiul.

După o săptămână, simțindu-se mai bine, Mirniel plecă din nou la plimbare. Nu și-a propus să meargă prea departe. Pășea încet, cu grijă, piciorul nu era vindecat complet. O mulțime de gânduri îi copleșeau mintea, înegurându-i privirea.

- Nici măcar nu i-am mulțumit!

Nu mai auzea ciripitul păsărilor, zumzetul gâzelor. Pășea încet, iar în fața ochilor o vedea pe Nerissa luându-și zborul: „Rămâi cu bine Mirniel, sper să te faci bine cât mai curând! Rămâi cu bine Mirniel! ”

- Mirniel, ce bine-mi pare să te văd! Te mai doare piciorul?

Elful se opri speriat, privind în jur. Se afla în Poiana de smarald, iar în fața lui stătea chiar Nerissa, toată numai un zâmbet. Abia acum Mirniel realiză cât era de frumoasă. Era îmbrăcată într-o rochiță din petale de crin, iar părul auriu se revărsa pe spate între aripile delicate, care o purtau din floare în floare. Ochii verzi și nespus de veseli îl priveau pe Mirniel, iar bujorii din obraji demonstrau că se bucura nespus de întâlnire.

Mirniel făcu o plecăciune stângace, își luă inima în dinți și vorbi.

- Mulțumesc din toată inima. Mi-ai salvat viața. Primește omagiul meu, frumoasă Nerissa.

Zâna se opri din zbor și coborâ spre Mirniel. Nu știa de ce a făcut acest lucru. Totuși ea era o zână iar Mirniel un elf. Ochii ei îi întâlniră pe ai lui și vraja se legă. Inimile lor începură să vibreze împreună, pe aceeași frecvență. Dragostea se înfiripa în cei doi, legându-i trainic. Întreaga poeniță participa la fericirea celor doi. Mierla începu un tril divin, întrerupt pe alocuri de un pițigoi bâlbâit, greieri își frecau piciorușele vioi, iar o ciocănitoare bătea ritmul cu ciocul în coaja unui nuc bătrân.

Roiuri de fluturi îi înconjurau pe cei doi îndrăgostiți. Parfumul florilor de liliac și salcâm completau tabloul feeric în care Mirniel și Nerissa pluteau fericiți.

- Rekan khasa tuguk, jrekesah limak kabalu. Vocea hâdă plină de ură sparse magia clipei. Groaznica Muirghen nu mai suportase continuarea poveștii de dragoste și scuipă cruntul blestem. Un fulger străbătu cerul senin, lovind magnolia din centrul poienii, făcând-o scrum. Cenușa căzută infectă solul, iarba din jur începând să se usuce, putreziciunea înaintând cu repezeală spre cei doi. Mirniel o luă pe Nerissa de mână și începură să alerge înspăimântați. Molima cuprindea copac după copac, plantă după plantă, storcând viața din ele, urmărindu-i pe cei doi, iar în urma lor pășea amenințătoare Muirghen.

Mirniel și Nerissa începură să urce Dealul cu Iasomie spre Muntele cu Iriși, unde sperau că se vor putea ascunde și să ceară ajutor.

- Jrekesah limak kabalu, porak șeic kabalu! urla disperată Muirghen. Un nou fulger porni din cer lovind în spatele celor doi, arzând arpile bietei Nerissa și deschizând rana din picior lui Mirniel. Cei doi se opriră, unul în brașele celuilat, privindu-se îngroziți și plângând de durere.

Molima îi ajunse pe cei doi, înconjurându-i cu putreziciunea morții. Spiritul Haosului Muirghen ajunse lână cei doi.

- Ajunge cu dragostea! Ajunge cu lumina! Ajunge fericirea! Să fie HAAAAAOOOOOOSSSSS!

Vântul vuia turbat smulgând copacii storși de viață din pământ. Furtuna se dezlănțui, întunericul cuprinse Tărâmul Minunat, dar tot haosul creat nu reușea să acopere groaznicele hohote de râs ale lui Muirghen. Tentaculele morții atinse trupurile celor doi, înaintând încet și sigur. Mirniel căută privirea Nerissei și se contopi în ea, în timp ce vălul negru îi acoperi în întregime. Muirgen urla victorioasă, în mijlocul uraganului.

La poalele Dealului cu Iasomie ajunseră cam în același timp Mucarandil și Alessanha, călare pe unicornii sacri și Regina Ellete, care asculta îngrozită explicațiile căprioarei Mimi.

- E Muirghen, rosti Ellete, după care suspină: scumpa mea Nerissa, fetița mea...

Alessanha auzind groaznicul nume, căzu la pământ, strigând:

- Tată Pământ, ascultă-mi ruga. Haosul a venit asupra noastră. A rupt din trupul nostru, a blestemat Tărâmul Minunat, a adus moarte și întuneric. Ajută-ne!

Zâna Ellete a plecat genunchiul, a atins pământul cu baghta magică, s-a ridicat în picioare rotind cu o mișcare amplă bagheta în jurul ei. Îndată se făcu liniște. Furtuna se potoli brusc, iar întunericul s-a risipit.

Muirghen s-a oprit și ea din hohote, uitându-se cu dispreț și oarecum mirată.

Allesanha se ridică și ea, întinzând mâinile spre Muirghen.

- Spirit Malefic, te blestem în numele luminii ochilor celor doi copii ai noștri. Primește trup, precum al lor, primește simț precum al lor, să simți ura cu care i-ai ucis, să simți disperarea lor, dar să simți și iubirea ce le-a mângâiat inimile până în ultima clipă, iubire de care nu ai avut și nu vei avea parte niciodată.

Muirghen simți cum se transformă, din spirit se materializă în carne și oase. Începu să simtă durere, frică, foame, sete, simți ura și dragostea, simți fericirea și disperarea.

- Nuuuuuu, nu vreau, nu vreau să siiiimt! Urla Muirghen, repezindu-se spre cei doi elfi. Șuieratul scurt al săgeții slobozite din arcul lui Mucarandil îi opri drumul și-i curmă viața. Muirghel căzu, transformându-se în praf, purtat de vânt în toate direcțiile. Ploaia începu să cadă, spălând urmele dezastrului, iar Pământul reveni la viață, acoperit de iarbă, flori și pomi înfloriți.

Mucarandil și Allesanha împreună cu Ellete i-au înmormântat cum se cuvine pe cei doi. Pe mormântul lor a răsărit peste noapte un copac în întregime alb ca zăpada. Elfi și zâne priveau mirate. Allesanha și Ellete au înaintat cu prudență spre mormânt. Mare le-a fost mirarea când lângă tulpina copacului alb ca zăpada au găsit două coșulețe aurii, iar din ele le zâmbeau drăgălaș doi prunci, o zână și un elf.

Mucarandil luă atunci cuvântul:

- Elfi și Zâne. De veacuri trăim împreună, în pace și armonie, noi elfii după legile și tradițiile noastre, voi zânele după ale voastre. Niciodată nu ne-am dușmănit dar nici nu am colaborat. Iată, fiul meu și prințesa voastră au fost uniți prin dragoste și moarte, iar rodul transformării lor se află în fața voastră. S-au născut sub floarea de mălin, drept pentru care se vor numi Saya și Călin, iar la vârsta maturității ne vor uni popoarele.

-Saya și Călin! Saya și Călin! strigau entuziasmați elfi și zâne laolaltă. Iar atunci s-a produs minunea. În mijlocul verii, cerul a început să plângă cu lacrimi de cristal, fulgi de nea, ca amintire de la botezul celor doi prunci, Lacrimi ale Zăpezii.